Categories
Corlicisime

Haooooooos…

Sunt un om foarte organizat…în idei. Gândesc foarte repede și mă mișc, fizic, foarte încet. Iar camera, dulapul și sertarele mele sunt brambura.

Dar îmi place, în schimb, să am ordine în hârtii. Am fiecare chitanță de la chestii plătite pentru casă de când stau în apartamentul de acum. Adică de vreo doi ani încoace. Vorbim aici de internet, curent și întreținere. Îmi place să le am. Nu știu de ce.

Așa că este ușor de ghicit faptul că adooooor dosarele de plastic. Sau le adoram. În ultima vreme, am găsit ceva muuuuuuuult mai interesant: alonjele (se pare că așa se numesc șinele alea de la dosărele). Sunt mai practice. Poți, spre exemplu, să le prinzi, înainte de ceea ce ai nevoie, un dreptunghi de carton, pe post de etichetă, și să notezi de ai acolo. Sau poți să le prinzi cu ușurință într-o altă iubire a mea în materie de papetărie…tobele vă rog…biblioraftul!

Bibliorafturile sunt ale naibii de practice pentru că sunt foarte stabile, nu se bâtâie dacă le pui în poziție verticală și se pot depozita oriunde. Sunt ca niște cutiuțe din coperți.

Și mai sunt, desigur, pixurile, pe care le iubesc din toată inima, deși nu am o marcă preferată. Îmi place să am un pix cu mine cam peste tot pe unde merg, deși tind să le uit acasă când mi-e lumea mai dragă…A, da! Și am mare atenție când merg într-o instituție și completez sau semnez cu pixul de acolo, căci am tendința să uit că nu e al meu și să îl iau cu mine….

Și îmi mai plac markerele și hârtiuțele post-it, suporturile de pixuri…capsatoarele…perforatoarele sunt iarăși utile…

Dar cam atât cu provocarea Super Blog 2013 în materie de hârțogăraie…vă pup și vă iubeeeeesc!

Categories
Corlicisime

Ziua mea de vară

Ne-am cunoscut în urmă cu destul de mulți ani, în raport cu vârsta mea. Vreo 9.  Pe vremea aia, eram o puștoiacă mică și grăsuță. Mă consideram neinteresantă. Însă într-o vară călduroasă, el avea să îmi demonstreze contrariul. Vedeam, la plimbările prin oraș, că de câte ori îl întâlneam, îmi urmărea privirea până mă făceam roșie ca focul în obraji, iar apoi, pe măsură ce mă uitam la el furiș din depărtare, îmi analiza corpul. Obișnuită fiind cu replici răutăcioase, credeam că este vreo nație de glumă nedescoperită încă de mine.

Evoluasem mult anul acela. Acceptasem formele mele cele puțin pline și îmi făceam prieteni mult mai ușor. Dar pe el nu îndrăzneam să îl abordez singură, deși îl știam de vreun an și eram sigură că, dacă ceva ar fi mers prost, nu m-ar fi judecat. Însă ochii aceia albaștri mă priveau într-un fel unic. Arătau de parcă adorau priveliștea, fără ca totuși să fie perverși. Când îi simțeam asupra mea, ceva, în instinctele mele, lua foc. Deveneam agitată, vorbăreață, râdeam aiurea. Iar într-o zi de vară, pe când mă plimbam cu o colegă, fata s-a oprit să îl salute. Pentru prima dată în afara școlii, aveam ocazia să îi vorbesc. Așa că am ales să tac. Ce vorbeau cei doi nu mai știu. Eram prea ocupată să încerc să respir regulat și să îmi fac inima să bată mai puțin zgomotos. Pe nesimțite, pașii ne-au dus în gara pustie a orașului. Iar acolo, amicei mele i s-a făcut poftă de înghețată. Și a plecat, oprind scurt orice tentativă a mea de a o urma.

Iar noi doi, am rămas singuri. Îmi simțeam obrajii arzând, iar respirația devenind neregulată. Iar încercarea de a-mi controla reacțiile era atât de puternică, încât am început să tremur. Am ridicat privirea. Iar senzația a fost atât de intensă încât chiar și acum, după atâția ani, este greu de descris. Mă simțeam analizată până în cele mai întunecate colțuri ale sufletului. Dar la modul plăcut. Mă simțeam descoperită mai degrabă. Mă simțeam frumoasă. Mă simțeam…în siguranță! Iar după acele secunde, în care puteam să jur că cineva a oprit timpul, el a rupt tăcerea:

– Știi, esti mult mai timidă decât ar trebui să fii. Te știu. Te și cunosc, dacă poți să crezi. Îți este teamă încă de ceea ce cred oamenii despre tine. Să nu îți mai fie. Știi…noi băieții, nu toți umblăm după fete slabe. Unora dintre noi le plac formele.  (Ochii mei, nesiguri, căutau să îi susțină privirea) Nu te uita așa la mine! De-acum, să nu crezi că te-aș prefera obeză. Dar este ceva la tine. Ceva ce îmi place la nebunie. Nu știu ce. Nu știu cum se numește. Îmi plac formele tale pline. Îmi place cum îmi urmărești pe furiș privirea. Îmi place forma buzelor tale.  (Continua să vorbească, apropiindu-se tot mai mult de fața mea. Respirația mi se calmase și îi urmăream ca sub hipnoză ochii și buzele) Acum, că sunt atât de aproape, îmi place și mirosul tău. Miroși dulce. Ai un parfum special.

Și timpul a început din nou să curgă. Prietena mea a intrat val – vârtej, doldora de pahare de plastic.

– Am adus îngheța….dar am uitat  una la magazin! Am luat vanilie în loc de cioco!! Berebe și semesee!

Iar în clipa în care a dispărut din nou, am văzut ceva ce nu credeam că am să văd vreodată. El roșise. A început să râdă fâstâcit, ascunzându-și capul la baza gâtului meu. Senzația era plăcută, de furnicături calde, așa că i-am mângâiat părul și am început să râd și eu. Nu știu ce m-a făcut să spun ce am spus:

– Nu azi!

-Nu, mi-am ratat momentul de glorie pe ziua asta. Trebuie să îmi reîmprospătez super-puterile și să te prind la cotitură și în altă zi!

– Auzi, tu îți încerci armele de seducție pe mine?

– Armele de seducție nu există, timido! Sunt un mit! Nu există standarde. Nu sunt arme și gata.Chestia cu armele este vrăjeală.

Vocea i se legăna, ca a unui copil care știa ce spune, dar nu era sigur. Vorbea zâmbind și își mai punea, din când în când, capul pe mine. Nu m-a sărutat în acea zi. Dar a făcut ceva mult mai important: mi-a câștigat încrederea.

Articolul este răspunsul la Super Provocarea Super Playboy din concursul Super Blog. Cât despre poveste…poate este reală, poate nu. Vă las pe voi să decideți dacă o veți crede sau nu.

Categories
Corlicisime

Geanta de vis

Geanta mea de vis nu a văzut lumina zilei încă. Pentru că îşi caută forma finală în imaginaţia mea.

Dar, când se va naște, va fi cu două fețe. Să o pot purta și pe față și pe dos. Și va avea buzunare care se vor muta de la interior la exterior, în funcție de partea pe care o port. Materialul va fi flexibil, dar nu moale, ca de cârpă. Nu se va mula pe tot ce bag în ea. Poate ceva piele întoarsă…Ce poate fi mai frumos decât câteva genţi de piele zdravene? Deşi nu ştiu cât de realizabilă este o geantă de piele roşie.

Cât despre dimensiuni, cred că va fi medie. Ştiţi voi…genul trăistuţei mici din care te apuci să scoţi, dar nu mai termini. Cam ca sertarul meu de la muncă. În afară de mama, într-o stare de haos organizat care bagă fiori în colega, se află pe acolo cam tot ce vrei şi ce nu: bonuleţe de alea de reducere stil Cora, fluturaşi de salariu, paracetamol, Decasept, bomboane, câteva pixuri, şerveţele umede, foi, o cană şi un colţ din faimosul Triunghi al Bermudelor, căci fiecare tentativă de a face curat se lasă cu vreo două cruci. Găsesc prin el drăcovenii pe care puteam să jur că nu le-am scos vreodată din casă. Şi vorbesc acum numai de sertarul de sus.

Iar în gentuţa ideală vreau să încapă toate astea şi nu numai. Cheile de acasă şi de la muncă mai trebuie să aibă loc, portofelul normal şi cel de mărunt (că am două), telefonul desigur şi o cărticică. Ca design, aş alege o geantă ca cele de la Reeija. Bineînţeles, ceva personalizat. Că nu în fiecare zi îmi iau o geantă care îmi poartă numele practic.  Plus că, luând articole Reeija, ajuţi creatorii de poşete să strângă rechizite pentru micuţi.

Articol scris pentru SuperBlog 2013.

 

 

 

Categories
Corlicisime

Miezul şi Olteanul

Am încercat Miezul de lapte prima dată anul trecut.

O să fiu super-mega-cea-mai-cât-se-poate-de-sinceră şi am să vă spun că sunt fan brânză, dar nu mă omor după cea din comerț. Nu au ai mei vacă la ţară, dar au vecini de la care îmi fac rost de papa bun în materie de brânzeturi. Cumpăr foarte rar cașcaval, în general Delaco, pentru că are un gust mai…simplu? Nu are gust de săpun, la asta mă refer. Nu dă pe dinafară în încercarea de a fi cel mai cine ştie cum, iar asta este un plus.

Cât despre Miez…nu pot să îl miros măcar fără să mă gândesc la Daniel, bloggerul cel mai verde. Am descins toamna trecută, mai spre iarnă aşa, la finala Super Blog, în camera lui, invitate să ne lăsăm paporniţele, eu , Kathy şi Ramona. Ideea era să nu mergem la pizza şi apoi la petrecere cu sarsanalele după noi.

După dezmăţ, hai să ne luăm catrafusele şi să merem la Ramona în cameră. Şi, dacă tot eram acolo, hai să vedem ce a primit tovarăşul de la Delaco. Şi începem:

– Vaaai Olteneeee! Eu nu am primit Camembert!

– Luaţi-l mă voi, că nu mor fără, zice nea Dănuţ, amabil.

– Vaaaaaai! Miez de Lapteee! Niciodată nu am mâncat! Niciodată! Putem să luăm? Mulţumiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiim, am spus noi de colo, fără să aşteptăm răspuns de astă dată. Am luat brânza şi am plecat pe nesimţite. Şi de atunci, de câte ori vedem Delaco, eu, nea Dănuţ, Ramona şi Kathy ne gândim la brânza şterpelită atunci.

Şi îmi mai trece prin cap, fulgerător aşa, Lecţia de gătit a lui Petru şi faptul că ar trebui să încerc vreo două reţete cât mai curând.

Articol scris pentru Super Blog 2013.

Categories
Corlicisime

Straja

De o vacanță la Straja nu am avut parte niciodată, spre marea mea rușine. Orașul meu natal este relativ aproape și care cum mergea în vreo excursie, se lăuda că a petrecut și un weekend la Straja.

Iar acum, Super Blog 2013 mă provoacă să scriu un articol pe tema asta.

Așa că am intrat pe site-ul celor de la Vila Alpin, să văd ce și cum se poate face prin stațiune. Mă știți pe mine: ador muntele, dar pe timp de vară. Și ce să vezi: oamenii au un program turistic ce te plimbă peste tot. Nu se menționează o anumită perioadă, ceea ce mă face să cred că e valabil cam tot timpul anului.

Dar nu asta m-a impresionat, ci faptul că oamenii s-au gândit la toate. Ai pe site detaliile de care ai putea avea nevoie:

– prețurile de cazare pentru diferite perioade din an

– prețurile pentru pat suplimentar, în caz că se hotărăsc 3 tovarăși să meargă și vor să stea împreună

– programul turistic, chiar dacă nu optezi pentru el, îți spune ce e de văzut în zonă

– există pachete turistice pentru Crăciun, Revelion și Paște cu gratuități diferite pentru copii de vârste diferite

– promoțiile includ reduceri la teleschi, școală și închiriere echipamente de schi

– pagina de contact este foarte complexă, având menționate numere de telefon, adresă de mail, datele firmei, formular de contact și contracte de colaborare

– au pozeeeee

Desigur, mi-ar fi plăcut foarte tare dacă aș fi găsit și ceva detalii referitoare la meniu. Niște exemple acolo. Și ar fi fost drăguț dacă galeria foto ar fi apărut cu acea opțiune de a vedea pozele una după alta, dând de săgețică, nu să se deschidă separat. Dar nu le pot avea pe toate.

Mă voi mulțumi cu liniștea de acolo, cu frumusețea naturii și cu ospitalitatea gazdelor.

Categories
Corlicisime

Irezistibil…

Tentațiile vor exista pe planeta asta fix cât vor exista și oamenii. Viața ar fi prea simplă, prea plictisitoare fără ele.

Filmul Tentații (I)Rezistibile spune povestea unei lupte pe care 3 oameni o duc în cadrul aceluiași grup de într-ajutorare: dependența de sex. Este un amestec dulce-amărui între comedie și dramă. Povestea in detaliu o puteți găsi oriunde. Eu am să vă spun  două lucruri ce se pot învăța din ea, deși filmul nu este chiar de Oscar.

1. Oricât de greu ne-ar fi să luptăm cu ceva, este mai ușor cu cineva alături. Cu cineva sincer, care are de-a face cu aceleași tentații și care ne înțelege. Cineva care ne simte durerea cu adevărat. Veți vedea în film că nici unul din personaje nu își învinge cu adevărat dependența până nu găsește sprijinul de care avea nevoie, fără să știe. Suntem oameni și avem nevoie de susținere. Nimeni nu este singur, oricât de tare ar crede contrariul.

2. Este foarte important să ierți, să simți că ai primit  iertare și să te împaci cu propria persoană. Fără astea, lupta este una superficială.

Despre latura emoțională a filmului spune extrem de multe titlul său în engleză: Thanks for sharing. Titlul în română reprezintă foarte bine povestea de care spuneam mai devreme. Însă acel ” Îți mulțumim că ne-ai spus povestea ta”, care cred eu că ar fi varianta “de suflet” spune mai multe. Spune că un dependent și-a recunoscut viciul și că face ceva să se schimbe. Spune că recunoaște că are o problemă, că a făcut primul pas și că cineva îi este alături. Pentru că acesta este cel mai greu pas spre vindecare: curajul de a recunoaște că suntem oameni, că suntem slabi, că am greșit.

Este foarte ușor să spui că nu ai nimic. Nu sunt dependent, nu am nimic, mă pot lăsa oricând este mult mai simplu. Am greșit, mi-e teamă și am nevoie de tine este una din cele mai grele etape de parcurs în ziua de azi. Dincolo de ea însă, ne așteaptă puteri nebănuite…

Categories
Corlicisime

Chiar contează cât de lung am părul?

Am renunțat la ideea de păr scurt după ce m-am tuns așa ultima dată, în urmă cu mai bine de vreun an. Mi-a fost greu să merg la tuns unde mergeam de obicei și m-am ales cu ceva care, până să crească puțin, arăta ca o greșeală a mșinii de tuns iarba. Nu am renunțat definitiv, totuși…

294071_1510843587906_2939248_nCeea ce nu a încetat să mă surprindă vreme de vreo doi ani de zile a fost ușurința cu care oamenii jedecă femeile pentru lungimea părului. Mi-au spus atât de mulți oameni că mi-am tăiat feminitatea odată cu el, că eram mai mult decât sătulă.

Feminitatea nu se reduce la lungimi, așa cum părul frumos nu se poate reduce la doar atât. Părul sănătos se reduce la farmec. Feminitatea se reduce la farmec. Farmec înseamnă sănătate. Înseamnă strălucire. Înseamnă încredere în ceea ce faci și cum pentru binele tău. Înseamnă că dacă tu te simți atrăgătoare cu părul scurt, nu trebuie să îți pese de ceea ce cred ceilalți. Feminitatea înseamnă că poți ieși nemachiată din casă, dacă așa ai chef și că nu este obligatoriu să știi să mergi pe tocuri.

Feminitatea înseamnă să fii cine simți tu că ești, nu ceea ce cred alții că ar trebui să fii. Feminitatea înseamnă să știi să accepti criticile, dar să nu le lași să te pună la pământ. Feminitatea stă în capacitatea de a te adapta, fără a te lăsa schimbată.

Feminitatea presupune curaj, înainte de toate. Fără curaj, oricât de tare ar vrea să pară altceva, femeile sunt doar niște fețe frumoase…

Categories
Corlicisime

Suc de fructe

Mă plimbam săptămâna trecută, la ceas de seară, prin piață, printre legume. Știți cum e…după muncă, la vremea când majoritatea gospodarilor și-au strâns lucrușoarele. Când, dintr-o dată, auzii o voce mică și pițigăiată:

– Auziți dragelor? Sunteți de mult aici?

– Eh…uite de ieri, dragă…( se auzi o a doua voce)

– Ooooof…

M-am întors mirată spre glăscioare. Acolo, doar taraba unei țărăncuțe ce stătea la bârfă ceva mai încolo. Întinse pe o păturică albăstruie, stăteau, plictisite, ultimele kilograme de sfeclă și roșii. Pesemne felul în care arătau nu fusese pe placul bucureștenilor în acea zi. Primele erau mititeleeee, mititele! Cât un pumnișor de școlar. Cele din urmă erau roș-portocalii, măricele și cam diforme față de ce se găsea ” prin vecini”. M-a trecut un val de melancolie, căci tare-mi aminteau de grădina bunicii.

Dar nu am apucat să visez mult, căci vocile se auziră iară:

– Dar parcă vă știu de undeva…nu pe voi v-a urcat gospodarul ieri în mașină? În lada cea neagră?

Ați ghicit, mă lovise grav oboseala, auzeam legume vorbind. Am încercat să-mi spun că visez.

– Ba da…noi eram tu…uite că nu vă mai recunoșteam…așa diferite erați în soare! Dar cum de-ați ajuns și voi aici?

– Păi, ne-a cules gospodina. Plănuia să ne facă suc de roșii, pentru nepoței.

– Și? Ce s-a întâmplat?

– I s-a stricat storcătorul, dacă vă vine a crede. A început săraca să se vaite, că greu mai găsești storcătoare de fructe bune în ziua de azi. Și s-a decis să ne vândă! Și pe noi!

– Vai tu, continuă sfecla. Dar tu știi că are dreptate? Am auzit ieri femei care făceau piața…Cică e plin de roboți de bucătărie din ăia care se încălzesc. Cum să te încălzești tu, legumă sănătoasă, când te faci suc? Mai mare rușinea, zău așa! Ți se ard vitaminele! Ajungi de râsul grădinii dragă! Parcă văd ceapa, lăcrimând de-așa o glumă: suc natural fără vitamine. Dar am mai auzit o bârfă: cică ar fi apărut storcatoare cu presare la rece

– Cum adică?

– Adică astea se folosesc sa nu mai dispară vitaminele și să te faci suc dintr-ăla cremos, cum vezi prin pungile celor care trec pe lângă tarabă.

– Nu cred așa ceva! Nu creeeed! Eu știu că sucul natural se mai și separă: colo pulpă, colo zeamă! Suc de ăla visez să fiu de când eram răsad.

Dar cele două nu apucară să termine conversația. Sau or fi apucat, în ladă. Gospodina le culese degrabă, căci vecina de tarabă îi povestise de câteva ofertele online la storcătoarele de fructe. Și se ambiționase să cumpere unul cât mai curând. Soarta simpaticelor legume fusese decisă.

Categories
Corlicisime

24 de ani…fără cuvinte

Azi mă simt iubită. Azi împlinesc 24 de ani. I-am împlinit deja de fapt, de pe la 4 de azi dimineață.

După un week-end petrecut voluntar la Hospice, la Maraton, mă simțeam un om mai util ca vineri. Sâmbătă am ajutat participanții să își ridice numerele și lucrușoarele pentru cursă iar duminică, după câteva ore la stand, am pornit-o, alături de colega de sevici cu care fusesem la datorie, de-a lungul pistei, susținând colegii care alergau. Am avut, de la muncă, o maratonistă care a trebuit să se dea bătută din cauza unor probleme cu încălțările, dar care va reveni la anul în forță. Am mai avut doi semi-maratoniști, care au terminat cursa și pentru care am urlat încurajări cât m-au dus plămânii. Și am mai avut două participante la cursa populară, care, desigur, au făcut și ele cinste competiției. Dar nu i-am încurajat numai pe ei 5. De la Constituției la Unirii, pe Izvor, am încurajat pe cine am putut. După ce, desigur, mi-am avertizat colega de fapte bune, că eu urlu ” Hai că se poate!” , și “Bravoooo! Haaaideeeeți!!!”, dacă mă apucă, fără nici o jenă.

Câteva ore nu am avut nimic. Pe la 7 seara, proaspăt scăpată de răceală după atâta activitate și cu plămânii încinși, am constatat că nu mai pot vorbi.

Și așa am pășit în prima zi a anului 24 din viața mea. Fără voce.

tricou

Primii care m-au sunat au fost, desigur, părinții. I-am lăsat puțin derutați cu vocea mea de Sfarmă-Pietre-și-Apoi-Le-Mănâncă, dar deh! S-au liniștit. Colega cu care am fost la Hospice m-a invitat să dorm la ea, să îmi poată face

bucle dimineața. Așa că m-am dus eu ca o floricică la servici, cu prăjituri pentru colegi. Le-am făcut tăvălite, că data trecută când am avut la mine le-au plăcut. Îmi pare rău doar că nu am putut face pentru toți. Nu am ajuns bine, că am zbughit-o la magazin, cu o altă colegă, prietena celei dintâi, după dulciuri să împart cu tătă lumea.

 

Și, ca să mă lauz, am primit și cadouri. De la primii colegi de servici cu care prind o aniversare, de la fratele meu și de la prietenul celui din urmă. Apropiații lângă care îmi trăiesc, așa cum pot și eu, viața.

Azi, parcă mai mult ca niciodată, m-am simțit specială. Pentru că oamenii lângă care muncesc au delegat două colege să survoleze Mall-ul pentru mine. Și au ținut ele minte că vreau rame foto simpatice, că roșul e culoarea mea preferată și că aș avea nevoie de niște papucei pufoși de casă. Pentru că fratele meu a căutat cât a putut el de bine după o brățărică hand-made, care se leagă, nu pe elastic, să stea bine pe încheietura firavă a soră-sii. Pentru că prietenul fratelui meu a luat aminte că îmi plac bijuurile cu fluturi, discrete, când mi-a ales cerceii. Am fost îmbrațișată și pupăcită din toate direcțiile, online și off-line.

Sms-urile au început să curgă. La fel ca mesajele pe Facebook: oameni pe care nu i-am văzut de ani de zile, vecini de acasă, bloggeri, prieteni din copilărie, cunoștințe…o grămadă de lume și-a găsit timp de un La mulți ani pentru mine.

Nu am avut voce să spun cât de recunoscătoare sunt, așa că scriu.

Mă simt iubită, mă simt apreciată. Contează mult pentru mine să mă simt așa. Pentru că sunt genul ăla de om care crede că dacă vrei o lume mai bună, trebuie să faci ceva să o și meriți. Iar dacă ziua mea de naștere a făcut atât de mulți oameni să reacționeze, nu oi fi ajuns la 24 de ani chiar degeaba.

Dar vă las de-acum, că prea mă fac lacrimogenă! Vă pup de nu vă vedeți și vă mulțumesc din suflet că v-ați gândit la mine!

Categories
Corlicisime

O viață fiabilă

Asta îmi doresc. De obicei, fiabilitatea este atribuită mașinilor. Și mă gândeam cum ar fi dacă viața în sine ar fi o mașină. Una frumoasă, pe care să o simți cu adevărat, cu care să te identifici. O mașină pe care să o ai în primul rând din dragoste pentru condus și abia apoi de nevoie. Noua Corolla, de exemplu.

Vedeți voi…ca și viața, o mașină are nevoie de resurse. Începem să iubim viața așa cum începem să iubim mașinile. Vedem pe cineva care are una frumoasă, vedem cât de bine arată conducând-o. Ne imaginăm că este suficientă ideea condusului și Bang! Ne vom pricepe! Vom fi cei mai buni!

Dar nu este atât de simplu. Niciodată nu este. Frumusețea trebuie să aibă întotdeauna un scop. Ca să apreciezi o Toyota, nu trebuie să îi invidiezi pe cei care o au, așa cum nu trebuie să invidiezi pe cei care au o viață mai bună ca tine. Trebuie să simți condusul cu bune și cu rele, trebuie să apreciezi și mașinile mai modeste. Trebuie să îți placă la nebunie jocul condusului, trebuie să accepți să transpiri prin muncă multă pentru a-l perfecționa. Trebuie să îți placă lumea auto în general, să o înțelegi, pentru ca apoi să te bucuri de fiabilitate. Pentru ca atunci când ai fiabilitatea, să o apreciezi la adevărata ei valoare.

Pentru că, hai să fim serioși, nu oricine apreciază o Corolla, sau, în cazul nostru, o viață frumoasă, numai pentru că…e frumoasă. Nu oricine apreciază și nu oricine recunoaște fiabilitatea. Fiecare se raportează la propria experiență, iar unii, uneori, judecă lucruri pe care nu le cunosc.

Ca și mașinile, viața ține de gust. De plăcerea condusului. De nevoia de a te simți viu în tot ceea ce faci. De dorința de a nu irosi nici măcar o clipă din cele pe care le primim.

Eu, una, habar n-am să conduc mașini. Dar îmi place să cred că am învățat cât de cât să trăiesc frumos și că sunt stăpână pe ceea ce fac. Îmi place să cred că nu exist degeaba, ci cu un scop precis, după care încă umblu prin zile. Că pentru cineva, contez. Că merit ceea ce am. Și sper că aprecierea pe care sunt în stare să o arăt este cât de cât aproape de cea pe care o simt.

Voi cu ce ați compara viața?

Articol scris pentru SuperBlog 2013.