Categories
Corlicisime

Instrumentele sentimentelor

Am 24 de ani. Ştiu 3 limbi străine şi mă străduiesc să o învăţ pe a patra. Mă aflu într-un moment al vieţii în care simt nevoia să învăţ şi altceva.

Uneori, îmi doresc, de exemplu, să fi trăit într-un oraş mai mare, iar părinţilor mei să le fi dat prin cap să mă trimită la cursuri de muzică. În copilărie, îmi amintesc şi acum, mama o prietenă cu doi băieţi mari. Eu aveam până în 7 ani, iar ei erau trecuţi de 16. Erau pasionaţi de instrumentele muzicale. Pasiune transmisă de tatăl lor, care le cumpărase şi instrumente. Şi tot el îi învăţase câte ceva. Nu ştiau teorie, ci învăţaseră încercând, imitând. Uneori, seara, sunau şi mă chemau la telefon, să îmi cânte. De cele mai multe ori, la pian. Aşa am aflat cine este Richard Clyderman. Din melodii cântate la telefon, în schimbul unui zâmbet simţit, cumva, de la celălalt capăt al firului. Poate prin faptul că tăceam câteva secunde după terminare, înainte să întreb cum se numeşte cântecul.

De Metallica tot aşa am învăţat. Din încercările băieţilor la chitara acustică. Mă relaxau. Apoi, am văzut filmele în care protagoniştii erau talentaţi la fel de fel de instrumente, iar muzica le salva uneori viaţa, într-un fel sau altul. Am şi acum câţiva amici care stăpânesc arta asta şi pe care îi văd mult prea rar ca să învăţ câte ceva. Învăţasem, la un moment dat, să îmi plimb degetele pe chitara clasică a cuiva. Ba încă mă şi pricepeam. Mă rog…în capul meu suna bine, iar omul a fost drăguţ şi a spus că m-aş pricepe.

Aş fi vrut să mă pot relaxa şi eu la fel. Să mă pot ascunde, refugia în muzică atunci când sunt tristă. Să îmi recapăt buna dispoziţie cu ajutorul unui instrument. Să ştiu ce înseamnă relaţia cu un obiect atât de migălos şi de divin creat, încât să îţi poată expune sufletul. Să mă pot exterioriza şi altfel decât prin cuvinte. Nu pot să nu mă întreb dacă prin muzică te poţi exprima mai bine. Dacă nu cumva cei care au gândit o piesă simţeau exact acelaşi lucru ca mine atunci când creau linia melodică, sau dacă şi notele muzicale pot fi, asemeni cuvintelor, înţelese uneori în funcţie de ceea ce sufletul nostru are nevoie în momentul în care ne odihnim simţurile asupra lor.

Sper să îmi răspund cândva la întrebarea asta….sper că am să îmi fac curaj să intru într-un magazin de instrumente muzicale, să aleg ceva ce mă inspiră și să mă înscriu la un curs.

Categories
Corlicisime

Copilul din mine trăiește

Scriu rândurile astea în grabă, într-o pauză de la viață, ca de obicei când scriu pe blog. Ascult, de câteva zile, piesa de mai jos. O ascult în prostie, până nu mai suport nici un zgomot în jur. Până îmi sângerează urechile. La propriu.

Mă ajută să mă analizez. Înțelegeți cum zic? Mă trezește. Mă face să mă gândesc dacă mai sunt copil. Cât anume din copilul din mine mai cântă, cât mai ascult atunci când inima îmi vorbește. Să mă întreb cât sunt de fericită cu adevărat.

Și îmi dau seama, în zilele în care sunt tristă, că am motive să zâmbesc. Dincolo de faptul că am o familie care mă iubește și m-a susținut atunci când totul părea să îmi fie împotrivă.

Am evoluat. Sunt același copil care am fost la naștere, dar un adult total diferit de cel care păream că voi deveni în adolescență. Păream că voi fi un om introvertit răăău de tot.

Dar am decis să devin altcineva. Am decis că pot mai bine.

Categories
Corlicisime

Iubirea, azi

Aş vrea să spun că ştiu ce este iubirea. Dar, de fiecare dată când cred că ştiu ce este, aflu că nu am nici cea mai mică idee.

Îmi place să cred că peste ani mulţi de tot, când o să fiu eu mare, voi face parte dintr-un cuplu acela de bătrânei drăgălaşi. Cum am văzut eu vara trecută, în autobuz. Un El, aplecat de numărul anilor, a coborat din autobuz şi s-a întors senin, zâmbitor, spre ea. O privea de parcă nu mai exista nimic pe lume.

Pe de altă parte, deocamdată, nu mă văd într-o relație. Sunt foarte egoistă pe moment. Nu simt nevoia să împart. Nu-mi vine, pur și simplu. Și eu sunt o persoană al naibii de darnică. Locuiesc cu fratele și cu fina alor mei și împărțim cu toții până la ultima bucățică de pâine, fără să se țină cont care cât contribuie la ceva. Am fost învățată de ai mei să mă bucur singurică de lucrurile pe care nu vreau să le împart și să nu fac paradă cu ele, să nu le flutur sub nasul altora. Și prefer să împart decât să poftesc la ceva și să mă abțin.

Dar, acum, nu cred că aș putea să împart mai mult de atât. Nu mă văd împărțind timpul meu liber cu altcineva decât familia, câțiva prieteni apropiați și colegii de muncă. Nu mă văd cunoscând oameni noi de dragul cuiva. Nu mă văd făcându-mi planuri în funcție de alți oameni decât cei care îmi influențează viața.

Nu mă văd nici cu o familie prea curând. Nu am răbdarea și maturitatea necesară.

Și poate că asta este iubirea, azi. Iubirea trebuie să fie senzația că ești gata să împarți absolut orice, cu un El sau o Ea. Senzația că pentru acea persoană ai face absolut orice. Că ai împărți totul. Avântul ăla de Romeo și Julieta pe care eu, una, nu îl cunosc și nici nu visez să o fac prea curând.

Categories
Corlicisime

Bărbat în casă

Adică eu. Eu sunt bărbatul în casa în care locuiesc cu chirie. Şi sunt mândră de nu mai pot!

Mi-am dat seama de asta zilele trecute, când, la mine la muncă au ajuns primele scaune dintr-o serie de muuuuulte de tot. M-am apucat să montez la unul din ele, cot la cot cu un coleg. Managerul de departament, pentru care se monta toată drăcovenia, s-a alăturat curând, iar eu manevream şuruburi alături de cei doi. Mititică, trei la metru şi patru la kil cum mă ştiţi, m-am prins repejor ce şi unde vine pus.

Colegele au fost surprinse. Mie nu mi se pare nimic mai firesc. Cred că o femeie, mai ales una ca mine, trebuie să ştie măcar cum arată o şurubelniţă. Spun una ca mine în sensul că sunt venită din provincie, am stat 3 ani la cămin şi nu mi-a plăcut niciodată să dau fuga la băieţi să ma ajute şi să schimb un bec. Aşa că am învăţat să îmi desfac singurică conservele cu un cuţit, să desfac borcane încăpăţânate, să ung balamale, să înşurubez la loc câte ceva. Atunci când am chemat ajutoare ca să nu arunc ceva în aer, am fost atentă la cum se readuce la viaţă “victima” şi am luat aminte.

Cred că femeile au luptat atâţia ani ca să nu fie discriminate tocmai pentru că sunt capabile să se descurce singure şi cu chestii de astea. Nu cred că aşa ceva ştirbeşte în vreun fel feminitatea. Ştiu să port rochii elegante şi să mă fardez cu aceeaşi lejeritate cu care folosesc cuţite să înşurubez chestii.

Am prin casă un set de şurubelniţe, cuie. Ciocan iau din vecini. tre` să îmi cumpăr. Şi la cum bubuie pereţii de la muzică în week-enduri, mi-ar trebui şi bormaşină. Până atunci, am intrat pe InsatermScule.ro şi m-am îndrăgostit de un pistol de lipit, la jumătate de preţ faţă de ce am găsit în magazine.

Lăsând gluma la o parte, cea mai faină parte când eşti ca mine este reacţia bărbaţilor. Există bărbaţi care se simt lezaţi când nu îi las să pună mâna pe ceva până nu îmi fac eu damblaua. Că ei sunt bărbaţi!!!! Şi bărbatu nu lasă femeia!!!! Pe ăştia îi cam evit ulterior. Îmi plac cei care răspund cu un: ” Ia dragă, tu cum faci?”. Sau cu: “Dacă îţi rupi degetele, să nu mă înjuri după aia!”. Şi da, am dat şi de varianta foarte fericită, m-am topit de drag, cu: “Ia, vrei tu să faci? Da` mă asculţi ce zic, să nu îţi dai să te juleşti!”. Tovarăşi care au priceput că eu vreau să învăţ să mă descurc, nu să mă dau mare.

Aşa sunt eu. Nu îmi place să depind de nimeni. Să ştiu eu să fac singurică ce e de făcut prin casă. Îmi place să fiu în stare să ajut pe unu` care se chinuie să repare ceva. Nu neapărat pentru că are nevoie să îl ajut, ci pentru că aşa mi-e firea.

P.S. Pentru cei care vor să mă surprindă cu o bormaşină…ziua mea e pe 7 Octombrie. 🙂

Categories
Teatru și Filme

It`s a wonderful life!

Din seria “Am intrat in rândul lumii”, iaca văzui și eu marele, minunatul, superbul și cum mai vreți voi film “It`s a wonderful life”. Spune povestea lui George Bailey, un om aparent foarte simplu, căruia Dumnezeu, în urma unor rugăciuni foarte aprinse de la cei care îl iubeau pe omul nostru, trimte un înger păzitor.

Bineînțeles, înaripatul nu este trimis după creștin pe neinstruitelea. Ci i se prezintă viața lui George și motivul pentru care acesta avea nevoie de salvare.

În timpul conversației sale cu îngerul, eroul își dorește să nu se fi născut vreodată. Așa că primește acest dar: imaginea vieților celorlalți fără el în ele.

Iar tabloul este unul dezolant: un oraș care își schimbase numele după magnatul care făcea toate afacerile din el, oameni ajunși în stradă sau chiar morți fiindcă George nu mai fusese acolo să le abată calea spre mai bine.

Un film foarte frumos, dacă mă întrebați pe mine. O poveste care arată cât de mult contează până și cea mai măruntă mână de ajutor întinsă cuiva vreodată.

Nu știu dacă toți cei care îl știu au revelația asta, dar eu m-am întrebat o bună bucată de vreme după vizionare ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă nășteam eu.

Cum ar fi arătat o lume fără Luciana?

Oare contez cu adevărat pentru cineva?

Oare există vreun om pentru care însemn atât de mult, încât simpla mea absență ar fi deviat întreaga sa viață?

Deși astea sunt genul de întrebări pe care să mi le pun acum.

Acum nu pot să mă întreb decât ce pot face pentru a conta cu adevărat în viața celorlalți. Iar odată întrebarea pusă, sper să și găsesc răspunsul…

Categories
Corlicisime

Zâmbeşte!

hugZâmbeşte! Este una din legile lui Murphy, cea care trebuie respectată cu sfinţenie: MÂINE POATE FI MAI RĂU! Sună pesimist, dar nu-i. Trebuie să luăm zilele la rând şi să ne bucurăm de fiecare mărunţiş de care avem parte. Nu ştii ce aduce ziua de mâine, aşa că deocamdată fă tot ce poţi cu cea de azi!

Fiecare bucurie este un dar primit de la viaţa asta pe care am primit-o şi suntem datori cu toţii să o trăim. Melancolia nu prea a ajutat pe nimeni, niciodată. Sau cel puţin nu din câte ştiu eu.

Eu ştiu că dacă ziua de azi pare mai zgârcită ca cea de ieri, trebuie să găsesc puterea de a merge mai departe. Aşa m-a învăţat mami meu, iar ea nu greşeşte niciodată! M-a învăţat că, atunci când îmi este greu, trebuie să mă gândesc la lucrurile pe care le-am realizat deja. La oamenii care sunt lângă mine. La încercările la care am fost deja supusă şi din care am ieşit invingătoare. M-a învăţat că un om care a avut măcar o dată curajul şi puterea de a merge mai departe, va reuşi cu siguranţă să depăşească şi următorul obstacol. Energia încă este acolo, iar limitele există doar ca să le putem depăşi, ca să mai câştigăm o luptă, ca să fim şi mai fericiţi după ce le vom depăşi.

Pentru că, din păcate, piedici în calea fericirii vor exista mereu.

Dar, cum lumea are un echilibru perfect, oricine, dar absolut oricine, are şi motive să fie fericit. Motive precum o familie care te iubeşte, un prieten bun şi vechi pe care îl vezi o dată la o sută de ani şi care îţi luminează existenţa, poate un animăluţ mic şi neajutorat care abia aşteaptă să îl bagi în seamă…..o îmbrăţişare…poate şi o bătrânică gârbovită care te împinge la loc pe scaun când îi cedezi locul pentru că te vede obosit, un străin care îţi mulţumeşte zâmbind după ce i-ai arătat drumul…

Fericirea este la tot pasul. Şi este în lucruri mărunte. Atât de mărunte, încât dacă nu suntem atenţi, putem trece pe lângă ele. De asta, trebuie să ne păstrăm modestia şi să ne mulţumim cu paşii mărunţi făcuţi spre idealul nostru cel mare.

Dacă nu ar exista şi mici piedici pe drum, nu am şti să ne bucurăm aşa cum trebuie de victorie, pentru că ar veni prea uşor…şi am trece pe lângă ea.