Categories
Corlicisime

Libertatea ploii

Iubesc vara cu absolut tot ceea ce poate ea să însemne. Cu zilele ei caniculare, cu soarele incredibil de strălucitor. O aștept în fiecare an cu nerăbdare.

Vara mă face să mă simt ….EU. Și îi ador cu toată ființa mea ploile. Curățenia lor. Liniștea.

Ador, mai ales în zilele în care mă aflu în afara orașului, să ies, pur și simplu, în ploaie. Să ascult primele tunete, care se apropie din depărtare și să urmăresc fulgerele scânteietoare, încercând să ghicesc unde are să se vadă următorul. Să admir cerul care se întunecă ușor și să mă aflu sub primii stropi de ploaie. Care cad, obosiți de atâta drum și plini de praf, pe mine. Aerul de umple de miros de pământ ce îmbrățișează binecuvântarea cerului, se răcorește ușor, iar stropii devin tot mai răcoritori. Natura se liniștește atunci când plouă. Viețuitoarele se ascund, sau tac, în căutarea unui loc în care să se poată bucura mai bine de binecuvântarea apei.

Categories
Corlicisime

Despre teatru

tes_0Spring Super Blog 2014, competiţia pe care am început-o cu gândul de a participa la toate probele şi pe care am continuat-o cu decizia de a participa numai la cele care mă inspiră cu adevărat, mă provoacă să scriu despre teatru. Pentru că, ce-i drept, lumea nu prea mai apreciază teatrul în ziua de azi.

Lumea îţi spune “Hai la bere!”, “Hai să vedem filmul ăla nou!”, “Hai la karaoke!”. Ultima dată când am auzit “Hai la teatru!” invitaţia vedea din partea Super Blog, pe vremea când eu eram la prima participare, în echipă. Am mers la Teatrul Evreiesc de Stat, la o piesă cu  Maia Morgenstern, Miss Daisy si soferul ei. A fost magic. Scena a vibrat în acea seară în care mi-am făcut câţiva prieteni şi am simţit emoţiile personajelor vii. Am uitat că sunt în faţa unui decor şi am reuşit să trăiesc alături de personaje.

Iar ultima dată când am fost la teatru, a fost la Scrisoarea pierdută, la începutul toamnei anului trecut. Spre deosebire de film, teatrul îţi dă şansa de a simţi cu adevărat energia unui actor. De a-l vedea în carne şi oase, de a-i transmite mulţumirea şi admiraţia ta prin emoţiile pe care ţi le provoacă şi prin aplauze.

Teatrul este subestimat în ziua de azi. Rar vedem reclame ale unor piese de teatru la TV sau în mall-uri. Sinceră să fiu, chiar nu îmi aduc aminte când am văzut aşa ceva ultima dată.

De ce nu se înghesuie lumea să meargă la teatru? Dacă mă întrebaţi pe mine, este din cauza faptului că gustul pentru teatru se dobândeşte, aşa cum se dobândeşte şi cel pentru lectură. Mie, de exemplu, dragostea pentru citit mi-a fost insuflată de mama, care a văzut că îmi place oarecum cititul și mi-a dat apă la moară, căutând cărți care credea că mi se potrivesc și le voi citi.

Cred că dacă părinții ar încerca să își ducă micuții la teatru măcar o dată, de două ori pe lună și i-ar încuraja să comenteze ceea ce au văzut acolo, le-ar deschide apetitul pentru așa ceva.  Eu de exemplu nu am avut asemenea șansă.

Motrul meu este mic tare, iar afaceriștii preferă să investească acolo în cluburi, mai degrabă decât în locuri dedicate culturii. Mersul la teatru a fost mereu o ocazie specială pentru mine. Trupele de artiști veneau rar,daisy la câteva luni poate, iar atunci, unul dintre învățători, un anume domn Petre, avea grijă ca primii care primeau bilete să fie elevii. Mereu sala era plină de tineri, chiar și pentru două reprezentații la rând. Copiii nu prea lipseau, fiindcă le era drag. Și-apoi, evenimentele erau atât de rare, încât, oricât ar fi fost de strâmtorați, părinții găseau mereu câțiva lei de dat pe așa ceva. Nu în fiecare zi putea copilul să vadă Capra cu Trei iezi, La Hanul lui Mânjoală, Moara cu Noroc și altele asemenea. Merita investiția. Copiii se întorceau și povesteau pe nerăsuflate cele văzute și așteptau cu nerăbdare piesa următoare.

Însă piesa următoare era adesea îndelung așteptată, iar apoi se uita că un asemenea eveniment are să aibă loc, iar celor mici le pierea interesul. Creșteau și dacă nu cumva părinții nu vânau ocazia vizitării unui oraș mai mare pentru a merge la o altă piesă de teatru, farmecul unei asemenea manifestări a artei dispărea, înlocuit de cel al unei cafenele.câteva luni poate, iar atunci, unul dintre învățători, un anume domn Petre, avea grijă ca primii care primeau bilete să fie elevii. Mereu sala era plină de tineri, chiar și pentru două reprezentații la rând. Copiii nu prea lipseau, fiindcă le era drag. Și-apoi, evenimentele erau atât de rare, încât, oricât ar fi fost de strâmtorați, părinții găseau mereu câțiva lei de dat pe așa ceva. Nu în fiecare zi putea copilul să vadă Capra cu Trei iezi, La Hanul lui Mânjoală, Moara cu Noroc și altele asemenea. Merita investiția. Copiii se întorceau și povesteau pe nerăsuflate cele văzute și așteptau cu nerăbdare piesa următoare.

Gustul pentru teatru există în fiecare din noi, cred eu. Trebuie numai căutat și adus la viață. Trebuie șlefuit. Trebuie făcut să strălucească în noi. Trebuie să avem grijă să îl apreciem drept o exprimare a artei nu drept o fiță de bătrânei ce caută să se îmbrace elegant duminica. Trebuie să mergem la piese cât mai diferite ca gen, pentru a descoperi ce ni se potrivește exact. Și nu trebuie să ne dăm bătuți la prima piesă care nu este pe gustul nostru, așa cum nu ne dăm bătuți când, în calitate de cititori, mai descoperim câte o carte care nu ne place.

Teatrul Evreiesc de Stat din București este  unul din puținele instituții teatrale de acest fel din Europa. Repertoriul său cuprinde piese și spectacole de revistă de dramaturgi care au scris în limba idiș, piese și spectacole muzicale traduse în idiș (care a fost limba oficială a evreilor din Europa) din repertoriul teatral universal, spectacole cu tematică evreiască, unele și în limba română. Mi se pare un teatru simplu, la care merge omul de rând. Pentru că preţurile biletelor sunt accesibile, iar piesele care se joacă nu au nume pompoase, ci mai degrabă elegante.

Şi, recunosc, îmi place şi pentru că o are ca director pe Maia Morgenstern. Şi pentru că printre actorii săi se numără Geni Brenda, care mi-a fermecat copilăria pe când apărea în poveştile din Arlechino, Mircea Drîmbăreanu, Mihai Călin, pe care îl admir pur şi simplu, şi Radu Gheorghe, a cărui prospeţime şi al cărui umor m-au cucerit de când l-am văzut jucând în ” Interpretul”. Cei din urmă joacă în calitate de invitaţi.

Şi ştiu, în sinea mea, că teatrul nu va muri niciodată. Să spui că teatrul are să dispară pentru că lumea merge prea des la film este ca şi cum ai crede că vor dispărea cărţile clasice pentru că avem e-book. Ar fi pur şi simplu trist.

Categories
Muzica

Ceva să-ți însenineze ziua

Am găsit-o total întâmplător, căutând un ritm să îmi ridice moralul. Și de atunci fredonez:

Dacă l-ai pocnit pe vreunul, pentru că a..meritat…

Dacă n-ai uitat când altul, ți-a-ntins mâna, te-a salvat…

Vreme treeeeeeeeeeceeeeee…vremeeee vineeeee…

Categories
Corlicisime

Corli și testele auto: viața sau carnetul?

Da, nu le am cu mașinile/ condusul/ regulile de circulație! Dați cu pietre!

Trăiesc într-o familie în care s-a crescut fără mașină. Avea bunicul un tractor, care, după moartea sa, a rămas la unchiul, căci el trăiește la țărăncuța. Iar unchiul, la rându-i, a avut în tinerețe un motor. În fine. Prindeți ideea. Eu despre mașini știu că au 4 roți, că se deplasează pe șosele și mai recunosc câte o marcă super-mega-celebră uneori, pe stradă. Le recunosc și pe cele care au numele scris imediat sub emblemă, din motive lesne de înțeles.

În urmă cu vreo doi ani, în timp ce o fostă colegă de școală dădea de carnet, cum se zice, m-am distrat printre testele ei, ca să o ajut să învețe. Eu, care eram și încă sunt tufă, reușeam să răspund corect la majoritatea întrebărilor, pur instinctiv. Astăzi am repetat experimentul, găsind pe acest site niscaiva teste care mi-au trezit curiozitatea.

Acum, nu știu dacă așa sunt și cărțile din ziua de azi, dar îmi aduc aminte vremuri în care testele erau separate: legislație, semne de circulație, prim ajutor, mecanică.

Astăzi, pe site-ul de care vă zic cel puțin, se găsesc teste auto categoriile a,b,c,d. Alea sunt categoriile, cum ar veni. Sunt acolo și semne de circulație și ceva legi..știri și alte chestii pe care nu le-am putut cuprinde cu neuronii destinați înțelegerii acestui domeniu.

Însă am reușit să îmi dau seama cam la ce gen de întrebări știu să răspund, tot așa, pe senzori. În sensul că pe măsură ce avansezi pe test, sistemul îți arată câte răspunsuri corecte ai nimerit. Așadar, în urma studiilor realizate de institutul de statistică Luciana Corlan (foarte celebru și important  in sinea sa) am ajuns la două concluzii:

  • Se poate pleca cu mine la drum oricând, oriunde, fără teama de moarte. În caz de accident, știu ce să dreg și unde, pentru ca tovarășii de drum să ajungă acasă cu viață – în cele din urmă. Știu să prind fel de fel de atele, gulere cervicale și pansamente, știu să fac respirație de aia gură la gură, să opresc sângerări…ca să nu mai spun că știu să verific pulsul!
  • Vestea proastă de-acum, este că dacă, Doamne ferește, mă pui la volan fără să mă treci prin Iadul Iadurilor, Furcile Caudine și Patul lui Procust ca să îmi dai carnetul, ai pus-o! Este posibil ca eu să provoc accidentul care va face să fie nevoie de toate intervențiile mai sus menționate…dacă ai noroc. Dacă nu…nu.

Acestea fiind spuse, mi-am adus aminte, pe când scriam, de prima mea reacție, în clipa în care am înțeles ce este o lămâie (bulina aia rotundă, galbenă, cu semnul exclamării pe care o au în geam începătorii) și la ce folosește. Menționez că a mea tovarășă dăduse testele de vreo 3 ori și era prima dată când urcam într-o mașină condusă de ea. Am spus: „Ne trebuie una mai mare! Există cu <Pericol public> în loc de exclamare?”

P.S. : Ce e ăla cuadriciclu motorizat?

Categories
Corlicisime

Căutându-l pe “acasă”

Locuiesc, de vreo doi ani, cu chirie. În București locuiesc de vreo 5. Și mă simt ciudat, doctore, fiindcă până și la cămin mă simțeam mai “acasă”. Aveam mult mai puțin spațiu, evident, dar parcă era mult mai bine personalizat decât camera pe care o am la dispoziție acum. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce mă înconjoară nu pare să mă reprezinte, să arate că locuiesc acolo.

Până nu demult, dormitorul mă sufoca pur și simplu. Era mult prea puțin spațiu. Așa că am negociat cu fratele meu un schimb de mobilă. I-am dat patul cel mare și m-am ales cu canapeaua extensibilă, cu care am loc să fac doi pași fără să lovesc mobila. Dar tot străină mă simt.

Și caut acel ceva care să mă facă să mă simt acasă. Nu în siguranță, nu cu un acoperiș deasupra capului, nu cu un loc în care să pot dormi noaptea. Ci să mă simt “la mine”. Idei mi-au mai venit …m-am gândit la un moment dat să personalizez cei doi pereți goi.  Dar sunt micuță, nu îmi pot monta singură rafturi. Iar pe zidul “țepos” nu se țin cum trebuie stickerele de pereți. Până și ramele foto arată ciudat, stinghere.

Așa că m-am oprit, dragă Doctor Deco, la ideea înveselirii mobilierului pe care îl am deja. Poate cu niște imagini drăgălașe pe ușile șifonierului, cu o față de masă veselă pentru masa de televizor, o perdea în culori pastel, totul va fi vesel, așa cum încerc eu să fiu, în fiecare zi. Probabil că am să îmi fac timp, cândva, să eliberez măsuța de cosmetice, făcând loc câtorva lumânări parfumate și câtorva cutiuțe drăgălașe. Îmi plac la nebunie lumânările, de mică. Mi se pare că sunt acel mărunțiș care poate aduce magie nopților singuratice. Cât despre cutii…am foarte multe prin casă. De carton, de plastic…mă așteaptă să le personalizez.

Mă gândisem, la un moment dat, să merg la magazin, în București, pe Str. Blanari nr. 12 și să văd ce decorațiuni interioare mă inspiră. Ce anume îmi redă sentimentul acela de “la mine acasă”, pe care simt că l-am pierdut undeva, pe drumul spre maturitate și nu îmi dau seama unde. Ce crezi, Doctore, voi termina vreodată căutarea?

Categories
Eveniment

Lista 25 pana la 25 – Punctul 7 – Superblog

Dragii fluturaşei, s-a făcut 1 Martie, iar asta înseamnă un singur lucru: a venit timpul să purced la treabă, să pot să mai bifez o trebuşoară pe Lista de 25 până la 25: participarea la Super Blog şi, sper, un loc în primii 50!

O să vedeţi pe imagine că am 4 puncte bifate, dar nu vă panicaţi, ştiu să număr. 2 sunt pe drum. Luni pun scrisoarea la poştă iar operaţiunea “Zâmbetul” e 99,99% completă.

super 50

A apărut deja prima probă, Delaco, o să trebuiască să editez un clip. Sunt tufă, dar nu-i bai, am găsit prof, ultima oară când am încercat să învăţ ceva de la cineva încă prindeam repede, se rezolvă.

În toamnă m-am dat lovită, dar zilele astea, citind interviurile Super Blog, m-am simţit inspirată şi încurajată. Iar ăsta e cel mai mare câştig obţinut printre Super Bloggeri. Faptul că de fiecare dată mai cunosc câte un om de la care am ce învăţa. Cei care mă citesc sau m-au întâlnit ştiu că pentru mine “mărunţişurile” astea contează. Locul printre primii 50 îl visez doar, o să fiu foarte mândră şi să mă aflu în finală, având în vedere concurenţa zdravănă.

De-acum….Bannerul l-am adaptat, avem “aicişale” înscrierea.

Efcinciuiala fie cu noi, amigos!