Categories
Corlicisime

Eleganța unui ceas

Când eram eu mică, ceasul era ceva foarte elegant, care se purta frumos pe încheietură. Iar când întrebai pe cineva cât este ceasul, se uita la el, nu ducea mâna instinctiv la telefon.

Era un accesoriu versatil, care trebuia să se asorteze la orice, asemenea unei genți bune de piele sau a unei perechi de pantofi destinate pentru purtatul la birou.

Și existau și ceasornicari, pentru că am prins vremurile în care atunci când ți se strica ceva sau se uza, era mai simplu, mai ieftin și mai la îndemână să repari decât să cumperi ceva nou. Tinerii primeau ceasul cadou la majorat, sau de la vreo rudă foarte dragă și îl purtau cu foarte mare mândrie.

Cei mici râvneau după unul și își desenau cadrane în joacă, pe încheietură, apoi se tot întrebau ce oră o mai fi, de dragul de a ridica simandicoși mânuțele la ochi, estimând o oră la întâmplare.

Astăzi, eleganța aceea comodă a ceasului a dispărut. Astăzi, ceasul pare un accesoriu pentru cunoscători, asemenea unui vin bun. A dispărut firescul aflării orei exacte de la un acccesoriu micuț, purtat pe mână, a dispărut entuziasmul acela cu care se  purta pe vremuri ceasul cu calculator.

Astăzi, ceasul este un accesoriu atât de puțin comun, încât dacă aș vrea să îmi cumpăr unul, nu aș ști exact după ce anume să caut, unde să încep căutarea. Nu aș ști ce să caut într-un anunț cu „vand ceas” . În afară de design, desigur. Nu aș ști ce anume face diferența dintre un ceas bun și unul prost, dintre unul mai rezistent și unul mai puțin rezistent. Nu cunosc mărci, nu știu ce tip de curea am nevoie, sau ce tip de cadran m-ar avantaja. Nu știu cum să fac diferența între un cadran metalic bun și unul care probabil va rugini după vreo două purtări. Nu stiu cum arată o brățară care nu se va uza prea ușor, nu se va decolora, nu se va desprinde.

Știu doar că mi-aș lua ceva mic, dragălaș, simplu. Poate cu o curea din aia care se trece de două ori peste încheietură. Cu un cadran cu inimi, fluturi sau buburuze. Sau colorat. Una din cele doua: desene sau culori. O chestiuța așa mică și drăgălașă pe care să o port de 3 ori și să uit de ea prin vreun sertar apoi. Sau de care să mă îndrăgostesc și să adorm cu ea la mână. Mă mai gândesc.

 

P.S.: Pentru cei care mă cunosc și nu știu, ziua mea de naștere este pe 7 octombrie. No strings attached. Zic doar. 😀

 

 

Categories
Corlicisime

Cu un ghem prin lume

Mama spune că sunt naivă de mică. Pentru a-și susține povestea, mi-a spus de vreo două ori povestea ghemului.

Am fost un copil obez. De fapt, bunica, Dumnezeu să o ierte, povestea când eram mai mică cum la 2 ani eram atât de rotunjoară că nu puteam sta bine pe scaun. Până aproape de 3 ani nu mi-am putut susține propria greutate. Străbunica, pe care nu am apucat să o cunosc cât să o țin minte, spunea că va muri liniștită dacă mă va vedea mergând. Și s-a ținut de cuvânt.

Povestea primilor mei pași a devenit astfel parcă ceva mai specială. Străbunica aștepta să merg.

La vreo 3 anișori, când puteam să mă ridic fără să îmi rup picioruțele, cei din jur mă ajutau să merg ținându-mă de mânuțe. Și au observat să eu aș fi putut merge și singură, atâta timp cât eram susținută. Era suficient ca cineva să îmi atingă mâinile, că eu căpătam încredere, și mergeam fără probleme.

Într-o bună zi, în timp ce mergeam liniștită sprijinindu-mă de mobilă, bunicii, care tricota, i-a venit o idee. M-a chemat, a ales un ghem mai mare și m-a rugat să încerc să merg ținându-ma de el.  Și mi-a zis să mă țin bine de tot, ca să nu cad.

Categories
Corlicisime

După mobilă

Să te apuci să cumperi mobilă la 24 de ani este o decizie al dracului de greu de luat. Mai ales dacă stai în chirie și va trebui să o iei cu tine, în caz că te muți. Pentru că este greu de cărat, evident, și pentru că nu știi niciodată unde te vei muta când te vei muta, dacă o vei face. Îmbârligată treaba, dar prindeți voi logica.

Și tocmai pentru că mobila trebuie să aibă fiabilitatea și mobilitatea ei, eu prefer mobila mai mică și mai practică.

Nu îmi plac corpurile de mobilier cu vitrină, pentru că acolo unde există un geam cu un ochi de oglindă, există și un bibelou pe care îl poate aduce sau cumpăra mama la vreo vizită.

Apoi, nu îmi plac piesele foarte înalte, pentru că sunt mărunțică și mi-e lene greu să mă cațăr să șterg preful.

Și nu îmi plac nici chestiile atâtnate de perete. Pentru că sunt mărunțică, uit ușile deschise, iar apoi mă izbesc de ele atât de tare că îmi dă sângele, iar vecinii bat la ușă să vadă de unde a venit bubuitura (nu râdeți, am pățit doar de două ori). Plus că nu am de gând să devin vecinul recalcitrant cu bormașină care montează chestii în perete zi lumină. Sunt oameni care dacă întră într-un magazin cu mobila asta caută. Înțeleg nevoia de spațiu, sper să îmi înțeleagă și ei doagele pe minus.

Și mă mai enervează seturile alea care ocupă tot peretele, pe diferite nivele, si au zeci de rafturi. Sunt foarte greu de întreținut. În materie de mobilă din asta care să ocupe o latură a camerei, prefer dulapurile care se intind cu totul, fără să lase spațiul ăla mort pe stânga sau pe dreapta, în care ajung la un moment dat să înghesui o cutie pe care atârn lucruri când vin acasă prea obosită să fac ordine. Și îmi place să fie uși până și la rafturi. Mobilă de aia de dormitor sau sufragerie în care să ai televizorul ascuns, cu tot cu telecomandă, să nu te tragă de gene la ceas de seară, când ar trebui să dormi. Să ascunzi tot, iar când ai nevoie, să deschizi ușa magică, iar ea să nu se vadă inestetic, desigur.

Eu când o să fiu mare o să am în casă o chestie de asta care ascunde televizorul și PC-ul și muuulte comode. Cu muuuuuuulte sertare, în care hainele or să stea aranjate ca dosarele, ca să nu fiu nevoită să scot ceva de sub altceva și să fac dezordine. O să fie nevoie să găsesc un inginer care să gândească bine treaba, pentru că de făcut o poate face un magazin ca aici, care oferă mobilă la comandă.

La urma urmei, mai bine pui un bănuț sau 10 la ciorăpel, să iei ce ai nevoie, decât să iei ceva de impresionat musafiri, ușor de murdărit, spart și dezordonat. Am zis!