Month: November 2014

Sunt un om naiv. Sau cel puțin așa cred unii despre mine. Nu a spus-o nimeni niciodată, dar nici nu este nevoie. Este una din părerile alea pe care le simți din felul în care ești privit. A milă…

Dar nu mă deranjează. Pentru că mă simt bine așa.

Sunt un om naiv, pentru că eu cred într-o lume mai bună. Cred într-o lume în care oamenii nu își fac rău unii altora fără un motiv bine întemeiat. Și chiar și atunci, cred că o fac obligați cumva de împrejurări. Ca să se apere.

Mai cred că suntem cu toții în esență buni. Cred că foarte adânc în inimile noastre, zace foarte multă lumină. Și că din păcate nu toți știm să lăsăm razele să iasă deși suntem conștienți că ele sunt acolo. Așa cum soarele nu știe mereu să se arate iarna din nori, deși ne dă cumva lumină.

Îmi place să fac mici nimicuri care să îi facă pe cei din jur să zâmbească.

Îmi place să împart ceea ce am.

Îmi place să dau mai departe cărțile pe care mi le cumpăr, după ce le citesc.

Donez sânge, uneori sume mici de bani pentru copii bolnavi, și mai dau câte un covrig bătrânilor de pe lângă patiserii. Nu dau bani lor, pentru că am văzut demult un documentar despre cum sunt exploatați și așa mă asigur că apucă să mănânce.

Sunt uneori răutăcioasă. Dar nu o fac cu rea intenție. Sunt ca un cățel din ăla de rasă pitică, din ăla care latră la tine ca să vezi că el e rrrrrău. Dar nu te-ar răni niciodată. Și am foarte mari remușcări pentru latura asta a personalității mele.

Pe vremea mea, căci, au venit, iată, și zilele în care folosesc asemenea expresii, dacă locuiai într-un oraș mititel, nu aveai prea multe variante în materie de jocuri. Și nici de jucării. Nu știam pe vremea aia Farmville, jocuri cu tractoare care ara sau Candy Crush.

Primele mele păpuși au fost măricele, cât un bebe. Am avut și coardă, în care era cât pe ce să îmi rup gâtul, căci încă de pe vremea aia eram anti talent în materie de mișcare.

Și am mai avut pături, cutii prin fața blocului și vecini. Moda jocurilor video a apărut târziu de tot. Aveam vreo 10 ani ( și mamă Doamne, 15 ani sunt de atunci) când Moș Crăciun a făcut minunea: ne-a adus un „joc pe televizor”. La primele două montări am avut nevoie de ajutorul profi al tatei. După care, eu fiind eu, am învățat ce și de unde se îmbină prin căblăraie și am reușit să îl montez singură. Și nu a căzut decât o dată curentul pe parcursul încercărilor!

După aia, nu uit toată viața, tot pentru că eu sunt eu, am învățat să îl rup pe frate-meu la tot ce mișca pe ecran. Muream de drag când îl vedeam că se oftică! Și după ce că eram campion la puncte,era un joculeț la care foloseai pușca să dobori rațe, iar după ce doborai rața, venea un câine să o adune de prin lanul de ce o fi fost chestia aia verde. Și dacă făceai mai puțin de un anumit punctaj, râdea câinele ăla de tine.

PC-ul l-am descoperit la școală, la ore de informatică. Vreo 12 ani aveam.

Și odată cu el, jocul Solitaire.  Nu știu dacă vă puteți imagina cât de fascinant era jocul ăla, acum 13 ani, când în capătul meu de lume abia se știa de existența internetului.

La 16 ani, avea mama o prietenă al cărei soț lucra în alt oraș, iar copiii erau mai mereu la țară. Și mă lua pe la ea, să îi țin de urât. Așa am căpătat primul meu ID de mess, am făcut cunoștință cu MIRC și am învățat ce e aia ASL PLS.

După ce am plecat la facultă, în casă a apărut primul PC, iar în studenție am avut primul laptop. Am jucat la vremea mea și Farmville, și tractorașe, am avut și tractorașe pe Farmville…

Acum am un Smartphone și caut un joc să îmi ocupe mintea amorțită în serile când ajung acasă de la muncă. Ceva inteligent, dar care să nu folosească prea mulți neuroni.

După ce anul trecut am reușit să iau numai cadouri de Black Friday, mi-am promis ca anul ăsta mă documentez din timp și iau ceva și pentru mine. Și am remarcat că Black Friday este o noțiune destul de abstractă pe internet. Sunt magazine pentru care promoțiile se desfășoară între 10 și 21 și magazine pentru care se desfășoară între 21 și 24. Așa că sunt cam confuză.

Anyhow. M-am apucat din timp să „cat” prin promoții, să știu la cine mă reped cu efcinciuiala spre miezul nopții când o veni ziua cu pricina. În „marea finală” Black Friday 2014 au rămas Elf și MakeUp Shop pentru cosmetice și Laptop Garage . Am stat eu strâmb și am judecat drept și am ajuns la concluzia că nu e cazul să fac experimente cu portofelul pe site-uri netestate. Cosmetice iau la maxim doua luni de la oamenii ăia.

Iar pe ceilalți mi-am testat buzunarul anul trecut. Pe un cadou: una bucată încărcător laptop. Stătea un amic al lui frate-meu la noi câteva zile, își cumpărase laptop pe durata șederii iar eu, îndemânatică din fire, am reușit să bușesc încărcătorul. La bușit, Doamne ajută, sunt as. Nu mi-a trebuit mult. Doi litri de Cola. Scăpați pe podea, baltă pe încărcător. De ACER. Pe care dăduse 2500 de lei în urmă cu vreo săptămână.

Bucătăria căsuței în care stau este una mică și cu puțină mobilă. Și incep să cred că ar putea fi mai eficient sa am mobila pe comanda in bucatarie. Pentru că cea pe care o am deja stă anapoda. Un aragaz, un frigider, mașina de spălat, o masă și scaune sunt tot ce are pe podea. Șiii două corpuri suspendate pe care le iubesc așa de tare că aș ciopli la ele zi și noapte. Bineînțeles, problema mea cu toate astea este faptul că nu sunt lipite una de alta. Și între ele există un spațiu, aiurea, care nu face decât să adune mizerie. Iar asta e o foarte mare problemă pentru mine, care după ce că sunt dezordonată nici nu am cine știe ce timp. Spațiile alea sunt foarte greu accesibile. Și sunt mult prea mici ca să pot inghesui în ele ceva de care să am nevoie. Și chiar dacă ar încăpea ceva acolo, ordinea în care am pus totul ca să aibă cât de cât logică are aspect de casă de nebuni și fără ajutor din partea mea.

Așa că m-am gândit eu că dacă bucătărioara aia ar avea mobilă făcută pe comandă, ar avea parte și de ochiul format al unui profesionist, care să mă învețe ce și cum să mut pentru ca totul să fie mai practic și să fie mai ordonat.

Și, de ce nu, poate ar reuși (profesionistul) să mă scape de corpurile suspendate. Pe care le urăsc! De vreo doi ani!

A, nu v-am povestit? A fost o dată ca niciodată un dulap suspendat deasupra de chiuvetă. Iar marginea de jos este aranjata, convenabil, la nivelul frunții mele. Și într-o bună zi, cum găteam eu liniștită, i-am uitat ușa deschisă. Și am luat ceva fierbinte de pe foc, m-am grăbit să pun în apă rece…și KABOOOOM! Am dat cu tărtăcuța atâta de tare că am scăpat cratițita, iar colega de apartament de la vremea aia a crezut că a căzut bucătăria pe mine.

Când a ieșit din duș, speriată că oi fi pe moarte, eu repetam robotic „Nu am nimic! Sunt bine!”. M-ar fi crezut fata, dacă nu mi-ar fi șiroit sânge de pe tâmpla dreaptă, picurând de pe bărbie, fără ca eu să fiu conștientă de asta. Nu vă spun ce muncă de convingere am depus ca să nu mă ducă la spital (stiu, trebuia să mă duc) și nici în ce hal m-a durut capul în ziua aia.

Numai că, dacă până atunci nu mă deranja să șmotruiesc bucătăria, în ziua am realizat că ar fi câte ceva de îmbunătățit ici, colo. Unde mai pui că pe vremea aia nu lucram, deci aveam timp gârlă să bibilesc la curațat. Și tot de atunci visez la ceva mai comod și mai practic, de care să dau cu capul ca să deschid ușa la dulap, nu ca să mă deschidă ea pe mine.