Month: August 2016

Până nu demult, am considerat că mă descurc cu strictul necesar în materie de electrocasnice. Am trăit vreo 4 ani, fără să mor în nevoi, fără OZN-uri necesare tocării, curățării, lustruirii sau pentru mai știu eu ce operațiuni din astea de Bubulină Gospodină. Am preferat mereu mătura în locul aspiratorului, că nu face zgomot și e ușor de strâns. Și mi-a făcut mereu plăcere să-mi prepar mâncarea în tihnă, tocând legumele calm. Era și este un ritual care mă relaxează: gătitul. Apoi a venit viața de adult și încet mi-am dat seama că nu voi avea în fiecare zi timp de toate astea. Am acceptat greu, pentru că deși am blog și mă bucur de Social Media, nu sunt un om leșinat după tehnologie.

Pentru mine, ca om, biroul, atât ca spațiu cât și ca piesă de mobilier, este un spațiu foarte important. Important și, în general, sufocat de obiecte. Am acasă o măsuță pe care o folosesc drept birou, am spațiul meu la muncă. Îmi place foarte tare genul ăsta de muncă, cu ochii în monitor, sedentară ar spune unii, comunicând chestii pe mail. Încă de mică vedeam la televizor femei îmbrăcate elegant, cu ochelari și servietă, cumpărând cafeaua în drum spre locul de muncă. Ceva mă atrăgea la ele. Aveau așa un aer…intelectual. Și-mi doream să fiu și eu așa.

Am plecat prima dată de acasă la 18 ani. La cămin. Până atunci fusesem plecată în excursii sau la rude. Însă facultatea avea să mă conecteze la viața de adult. A fost o perioadă destul de grea, trebuie să recunosc. Nu sunt mămoasă și nu am o problemă cu schimbările. Dar sunt un om care prinde ușor rădăcini. Mă atașez de oameni puțini, cu care vorbesc rar dar pentru care mi-aș da viața și peste sute de ani. O vreme m-am simțit pierdută în spațiu și timp. Fetele cu care-mi împărțeam traiul erau simpatice, însă o vreme îmi erau străine. 

Am plecat prima dată de acasă la 18 ani. La cămin. Până atunci fusesem plecată în excursii sau la rude. Însă facultatea avea să mă conecteze la viața de adult. A fost o perioadă destul de grea, trebuie să recunosc. Nu sunt mămoasă și nu am o problemă cu schimbările. Dar sunt un om care prinde ușor rădăcini. Mă atașez de oameni puțini, cu care vorbesc rar dar pentru care mi-aș da viața și peste sute de ani. O vreme m-am simțit pierdută în spațiu și timp. Fetele cu care-mi împărțeam traiul erau simpatice, însă o vreme îmi erau străine. 

Cei care dau des pe aici au remarcat că zilele astea blogul a fost la pământ. Câțiva mi-au scris, întrebând dacă m-am lăsat. Nu, nu m-am lăsat. Am încercat să mă las acum mulți ani…. Zilele astea am fost atacată cu câțiva virusache, ocazie cu care mi-am dat seama că host-ul era neplătit, iar facturile ajunseseră, prima dată în 4 ani, în Spam. Am avut timp să pun totul la punct abia azi. Mă simt vinovată.