Categories
Corlicind prin lume - călătorii

O zi prin ploaie, la Balcik

Sâmbătă, 1 iulie, m-am plimbat prin Balcik, pe la Castelul Reginei, am mâncat la Ferma de Midii din Dalboka și m-a plouat „în unghi drept” la Cap Kaliakra.

Am ajuns la Castelul Reginei Maria din Balcik pe o ploaie răcoroasă, tomnatică și am pășit dincolo de poarta mare după o poză de grup, făcută ușor zgribuliți, sub umbrele. Aflat pe plajă, unde țărmul întâlnește marea și separat de ea doar printr-o faleză îngustă, Castelul impresionează în primul rând prin modestie. Din nu știu ce motive mă așteptam la o clădire înaltă, impunătoare, de zeci de etaje maiestuase. Am găsit în schimb un ansamblu format din mai multe clădiri înșirate pe marginea apei.

Am fost, desigur, prin Grădina Botanică cea plină de cactuși de toate mărimile, unii cu flori imense iar alții mici, mititei, că abia îi vedeai în ghivecele lor micuțe.

Partea cea mai tare a turului a fost degustarea de vinuri. Doamna care a făcut prezentarea știe ceva română și a expus totul superb! Încă a făcut și niște glume, care mie mi-au părut super haioase. Nu știu dacă bulgarii au expresii asemănătoare cu ale noastre sau a prins ea ceva de la românii care au vizitat castelul, că glumele nu erau bancuri, ci ironii sau expresii cu subînțeles. De vinuri nu mai zic! Au fost delicioase.

A urmat vizita la Ferma de Midii de la Dalboka, unde am stat ceva să ne aducă comanda, deși fusese comunicată de câteva ore bune, de când eram încă la Castel. Dar pentru că am fost o gașcă de oameni veseli și sociabili am încercat să nu ne lăsăm prea tare afectați de asta și am profitat de timpul de așteptare să ne mai cunoaștem între noi.

Poze mâncării nu am avut răbdare să fac. Dar a avut amica mea. Așa că azi avem fotografie culinară marca Denisa. Și să știți că deși am avut nevoie de ceva răbdare să ne fie servite, preparatele au fost delicioase. Cel puțin la masa noastră. Și să știți că au fost și relativ ieftine. Am dat 6 Leva pe o supă de midii, 8 pe o tocană de midii cu mămăliguță și ciuperci și vreo 3 pe băutură. Adică vreo 40 RON, zic eu. Supa măricică, tocana medie așa ca „volum”. Dar eu mă satur repele, sunt un metru și-un sfert de șnițel de om.

Am plecat de acolo prin ceva ce a început cu o burniță și s-a transformat în ploaie torențială către autocare, urmând să ajungem la cap Kaliakra. Acu`, nu știu dacă a fost datorită mâncării sau ne-a prins bine să fim făcuți ciuciulete, că am ajuns acolo mai comunicativi și mai destinși.

Ba încă am făcut poze cu vreo doi colegi de drum, iar un băiat ne-a ținut umbrela. Căci da, Potopul se oprise când am ajuns dar s-a pornit iar când eram printre ruine și ploua, din cauza vântului, în unghi drept. Și nu exagerez de nici o culoare, am ajuns la adăpost murați, cu umbrele și pelerine zburate de pe noi. Și da, a fost ca în cele mai ale naibii Legi ale lui Murphy. S-a oprit fix când plecam.

Bineînțeles, ca să fie treaba treabă, am ajuns în București mai târziu ca de obicei. Ghda noastră a fost super drăguță și a rugat șoferul autocarului să mai facă niște opriri, în afară de cele clasice spre punctul final al excursiei, la retragere. Așa că unii dintre noi au fost lăsați cât mai aproape de casă în acest fel. Dintre ceilalți, 4 (printre care eu) am fost luați cu mașina chiar de ghidă. Pentru restul s-a făcut apel la restul grupului și s-au găsit șoferi voluntari. În felul ăsta foarte puțini au fost nevoiți să ia un autobuz de noapte sau un taxi.

Recomand excursia în Bulgaria, dacă sunteți ca mine și nu aveți mașină personală sau dacă vreți să cunoașteți oameni noi. Castelul Reginei este superb, iar Cap Kaliakra la fel. Cel puțin pe vreme din aia mentolată, cum am prins noi. Cred că-i frumos și pe soare. Poate puțin mai aglomerat.N-aș ști să vă spun.

Am mers, ca de obicei, cu Hai să socializăm! Ocazie cu care tocmai mi-am adus aminte că vreau să vă povestesc despre excursia în Delta Dunării și de Ciucaș. Stați pe aproape!

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Limite depășite și adrenalină pe Valea lui Stan

Valea lui Stan este un traseu pe care îmi doresc de foarte mult timp să merg. Am avut o tentativă anul trecut, alături de Ioana, însă în dimineața plecării ne-am simțit rău și am decis să stăm cuminți. Am ajuns acolo duminică, alături de încă doi prieteni de birou care vin cu noi în plimbări.

Ca de obicei, am plecat din București pe la vreo 6 fără ceva, dimineața, de la Horoscop. Am ajuns acolo, pe lângă Vidraru, la vreo 9 și ceva cred. Poate 10? Nu știu, nu m-am uitat la ceas. Odată ajunși, am urcat pur și simplu pe munte. La doar câțiva metri de șosea, începeam aventura, cu câteva trepte pe un zid de pe care curgea râul.

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Plimbare prin Țara Luanei

Am reușit, în urmă cu vreo două săptămâni, să ajung și în Țara Luanei. Nu am avut un motiv anume. Pur și simplu mi-am propus ca anul ăsta să vizitez cât mai multe locuri din România, așa că am luat la rând excursiile organizate de Hai să socializăm! Asta a fost a șasea drumeție a mea cu ei.

Ne-am văzut ca de obicei, dimineața, la vreo 6 fără, în față la Hotel Horoscop. Pe la vreo 11 și ceva eram deja la Muzeul Chihlimbarului, în Colți. Mă așteptam să fie mai mare, sinceră să fiu. Însă are doar 3 camere, ce-i drept, pline de istorie. Am aflat că atunci când vine vorba de chihlimbar, România este foarte specială. Nu vă spun mai multe, vizitați să aflați, că intrarea este doar 3 lei și merită fiecare bănuț.

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Plimbare prin Țara Luanei

Am reușit, în urmă cu vreo două săptămâni, să ajung și în Țara Luanei. Nu am avut un motiv anume. Pur și simplu mi-am propus ca anul ăsta să vizitez cât mai multe locuri din România, așa că am luat la rând excursiile organizate de Hai să socializăm! Asta a fost a șasea drumeție a mea cu ei.

Ne-am văzut ca de obicei, dimineața, la vreo 6 fără, în față la Hotel Horoscop. Pe la vreo 11 și ceva eram deja la Muzeul Chihlimbarului, în Colți. Mă așteptam să fie mai mare, sinceră să fiu. Însă are doar 3 camere, ce-i drept, pline de istorie. Am aflat că atunci când vine vorba de chihlimbar, România este foarte specială. Nu vă spun mai multe, vizitați să aflați, că intrarea este doar 3 lei și merită fiecare bănuț.

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Sighișoara cea coborâtă din basme

M-am îndrăgostit de Sighișoara la 13 ani, când am auzit prima dată despre ea. I-am studiat istoria și am visat să o vizitez. Am reușit abia la 27 de ani și nu m-a dezamăgit nici o secundă. Din nu știu ce motive, Sighișoara este locul în care mă simt cel mai „acasă”, în sensul cât se poate de cald și primitor al cuvântului. Durează cam 5 ore să ajungi cu trenul sau autobuzul din București, însă șederea merită de fiecare dată.

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Întoarcere în Stockholm

Mi-am dat seama zilele astea că am fost în Stockholm și nu v-am povestit. Știu, am scris rar în ultima vreme. Trec printr-o perioadă mai ploioasă de câteva luni. Iar faptul că am luat pauză de la blog și filmulețe nu m-a ajutat absolut deloc. Dar e OK, trec eu și peste asta.

Azi povestim despre Stockholm. Am fost acolo în octombrie, anul trecut. Decizia era luată de prin aprilie sau mai. În urma unei călătorii cu colegii de muncă, am decis că vreau să văd mai mult din țările nordice. Ioana, colega cu care călătoresc de obicei, a făcut niște cercetări și a descoperit că putem face asta fără să vindem și cămașa de pe noi. Am stat acolo 3 zile, cu ea și încă o prietenă. Am ajuns vineri dimineața și am plecat luni, tot în creierii dimineții, când nici iarba nu crește iar gara nu era încă deschisă.

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Aventuri pe Cheile Vârghișului

Am fost pe Cheile Vârghișului în urmă cu aproape o lună, alături de 5 colegi de birou. Plecarea a fost, ca de obicei la Hai să Socializăm, pe la vreo 6 fără un sfert dimineața. După ce am întârziat și era să mergem la Balcic pentru că urcasem în autocarul greșit, a început cea mai aventuroasă drumeție în care am fost vreodată. Eu, care nu alerg nici măcar după autobuz.

Cheile se află între județele Covasna și Harghita dacă-mi aduc bine aminte, la marginea comunei Vârghiș. De la șosea am fost luați cu un tractoraș care trăgea două remorci în care erau fixate băncuțe, special pentru noi. După vreo jumătate de oră printr-un peisaj pitoresc, am ajuns la marginea rezervației. Urma să mergem pe marginea apei, să intrăm în două peșteri, iar în timp ce doritorii urcau la o a treia, restul grupului să se odihnească.

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Templul Ursitelor, Moara de la Ohaba și Lacul de Smarald

Sâmbătă dimineața, pe 5 Februarie, la 5, mă trezeam, leșinată de somn dar gata de prima mea aventură marca #haisasocializamTemplul Ursitelor, Moara de la Ohaba și Lacul de Smarald. Detaliile plecării au fost stabilite din timp și postate la vedere, pe un grup de Facebook dedicat evenimentului. De acolo am aflat cam ce avem nevoie pentru drum, unde ne vedem și cum recunoaștem autocarul.

Așa că pe la 6 fără un sfert dimineața eram acolo. Aveam ceva emoții pentru că era prima dată când mergeam într-o excursie singură: fără familie, fără prieteni, fără pereche, fără bloggeri. Cam 20 de minute mai târziu plecam la drum. Echipa s- prezentat la scurt timp. Manuela, Corina, Oana și Laur aveau să ne fie “gazde”. Am primit, cadou de bun-venit, bandane și ceai cald de mentă.

Templul Ursitelor de la Șinca Veche

La câțiva kilometri de Perșani se află Șinca Veche. Un drum aproape pustiu duce de acolo spre o pădurice, unde se află mânăstirea rupestră. Noi am urcat întâi la schit. Acolo, cu răbdare, măicuțele deschid pentru noi. Este un loc foarte liniștit. De jur împrejur peisajul, aproape înghețat, parcă doarme. Am aprins câteva lumânări, alături de ceilalți, am luat o cruciuliță de lemn pentru fratele meu și am coborât spre grotă.

Protejată de o prelată, grota se află in continuă recondiționare. La prima vedere pare să fie un cort supradimensionat, nu un lăcaș de cult săpat în piatră, în urmă cu mai bine de 7000 de ani. Intrăm cu băgare de seamă în locul despre care se spune că poartă energii mistice. Se crede că dacă te rogi aici cu inima curată, dorințele tale se vor materializa. Tot aici oamenii fotografiază adesea aure ce nu păreau să fie în încăpere când făceau pozele.

Nu am simțit energiile despre care ne povestea Oana, ghidul nostru, dar am simțit cu siguranță liniștea. Pe drumul spre autocar, tot ea ne spune: ” Oamenii cred uneori că treaba asta cu credința și vibrațiile Pământului funcționează ca atunci când iei pastile. Ai băgat o aspirină și bam! Nu mai doare. Dar nu este chiar așa. Trebuie să îți asculți corpul. Există locuri prin care mergi nemâncat cu orele și nu te doare nimic, nu ți-e foame, nu simți nevoia de nimic.” Asta este așadar adevărata chemare a Pământului.

Moara de la Ohaba

La Moară am ajuns în doar câteva minute. Autobuzul nu a putut ajunge fix în poarta pensiunii. Așa că am luat-o frumușel, pe jos, prin noroi, în șir indian, către proprietate.

Nea’ Popa, morarul, ne aștepta cu chef de vorbă, bucuros de oaspeți. Ne povestește că cele două pietre de moară au fost aduse din Franța in 1873. S-a păstrat atât de bine pentru că a fost în proprietate privată, pe mâna unei familii care a făcut mari sacrificii pentru această moștenire. Ba încă in timpul comunismului bătrânul ce avea in grijă moara a ales să petreacă doi ani în închisoare, numai să nu fie nevoit să o cedeze.

Mi s-a părut surprinzător cum un sătuc pierdut undeva prin România poate ascunde, pe o uliță oarecum ferită de ochii lumii, ceva așa frumos și unic.

O chestie care m-a surprins pe mine, personal, a fost dimensiunea morii. Deși văzusem vreo două la Muzeul Satului până atunci, trăiam cu impresia că roata morii este maaaare de tot și că o asemenea clădire se află mereu, negreșit, pe malul unui râu imens. Când colo, nici vorbă de așa ceva. Roata de vreo doi metri este pusă în mișcare de un fir de apă deviat de la râul care trece prin sat. Clădirea în care se află restul mecanismului este relativ micuță, cam cât o căsuță de oameni gospodari de la țară.

Spre marele nostru noroc, mai erau câteva kilograme de făină, din cea bună, măcinată în toamnă. Așa că ne-am repezit noi, fetele, să cumpărăm, să facem pâine acasă. Costa cam 5 lei kilogramul. Așa că nea Popa ne-a pus ochiometric, cu măsurica lui de lemn, având grijă să ne pună puțin peste, „de toți banii”.

Făina asta măcinată la moara de apă, în caz că vă întrebați, este mai bună decât cea cumpărată pentru că pietrele răcesc bobul în timp ce îl procesează. Așa că nu se pierd calitățile nutritive.

A doua zi am încercat să fac pâine, cu rețetă de la Jamila Cuisine. Pentru prima dată în viețișoara mea, mi-a ieșit! Avea formă de pâine, era pufoasă și mirosea delicios! Ba încă era bună și la gust! Parol!

Sătucul Racoș cu surprizele sale

Castelul Sükösd-Bethlen se află în micuțul sat Racoș. O localitate foarte micuță în care la ora când am ajuns noi domnea o liniște mormântală. Părea aproape pustiu. Câțiva localnici pe o uliță lăturalnică trădau faptul că ne înșelăm. Cum cetățuia se află acum în grija comunității, a trebuit să chemăm pe cineva să ne deschidă. A venit o doamnă trecută binișor de 50 de primăveri, cu un puternic accent unguresc.

Deși nu pare, clădirea a fost gândită ca reședință. Iar dimensiunile sale sunt explicate de faptul că la vremea aia, prin anii 1600, proprietarii, familia contelui Sükősd, voiau să fie în siguranță în caz că atacă turcii. Următorul proprietar, în anii 1700, a fost Samuel Bethlen, locotenent al ţinutului Küküllő (Târnava Mică) şi căpitan general al Scaunului Mureş. De la familia lui cetatea ajunge în grija comunității, în 1903. Iar comunitatea o neglijează. În 1962 devine sediu CAP iar unul dintre bastioane revine pompierilor, pe post de remiză.

Azi clădirea arată încă impunător, deși tentativele de renovare nu au fost dintre cele mai reușite. A fost lăsată în voia sorții, iar asta se vede. Ar prinde bine puțină curățenie în curte și puțin lucru la balustradele de lemn. Cât să fie mai sigure. Ce-i drept, probabil sătenii au griji cu mult mai apăsătoare decât soarta edificiului.

Priveliștea din turn îți ia pur și simplu răsuflarea. Liniștea totală accentuează senzația că nu mai ești pe lumea asta, ci undeva unde timpul nu mai mișcă.

La marginea satului se află rezervația Racoș: vulcanul, Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt. Cândva, demult (nu am aflat anii) aici se exploata, ați ghicit, bazaltul! Tocmai săpăturile au scos la iveală sau au dus la formarea acestor minuni ale naturii.

Vulcanul nu arată deloc a vulcan și mai degrabă a fostă carieră. Mă așteptam la un crater ca în filme: negru, neted și cu fire de lavă. Când colo, aici nu a mai mișcat nimic în materie de activitate de genul ăsta de mai bine de 10.000 de ani. Am găsit o adâncitură mare de tot, în pământ, cu marginile în culori parcă de pe altă lume. Verdele pământiu se transforma, pe măsură ce ieșea soarele, într-un brun roșcat la care nu mă mai săturam să mă uit. Eram perfect conștientă că natura este în stare să creeze miracole. Dar când le vezi cu ochii tăi, parcă tot nu-ți vine a crede. M-am simțit mică și umilă, într-un mecanism pe care poate nu am să-l înțeleg niciodată sută la sută.

Lacul de Smarald s-a format ca urmare a ploii și topirii zăpezilor, într-o adâncitură lăsată de exploatări. Numele îi vine de la culoarea verde pe care am întrezărit-o și atunci, prin gheața de câțiva centrimetri.

Coloanele de bazalt sunt la doar câteva sute de metri. Se crede că au fost formate în urmă cu mai bine de un milion și jumătate de ani, ca urmare a activității vulcanice din zonă. Seamănă foarte tare cu Giant`s Causeway.  Sunt înalte de vreo 12 metri și arată ca și cum cineva a frânt dealul în două și le-a găsit. Nu am avut curiozitatea să merg sus, să văd dacă de deasupra se văd la fel. Oricum, foarte frumoase sunt!

De acolo am plecat acasă, că se făcuse deja târzior, iar noi mai trebuia să ne și întoarcem în București. Am ajuns surprinzător de bine, având în vedere că nu mai făcusem o drumeție de genul ăsta de ceva timp. Nu am avut nici febră musculară și nici cine știe ce oboseală nu am simțit. Și mi-am făcut un calcul. Aurele sunt fotografiate în Templu de obicei vara, Moara de la Ohaba pornește primăvara, după ce temperaturile devin constante, lacul se va dezgheța. Trebuie să mă întorc!

 

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Prima dată la Roma | Roman Forum și Colosseum

Între 7 și 10 februarie am fost în prima mea vacanță  la Roma. Am vizitat Orașul Etern cu două colege de birou. Am început “plimbarea” cu Colosseum și Roman Forum. Așa că despre ele am să vă povestesc azi.

Biletul pentru ambele atracții costă 12 EUR și este valabil două zile. Sau două validări. Am ajuns la Colosseum fix înainte să se închidă casa de bilete, la timp să intrăm cu ultima serie de turiști pe ziua aceea.

Categories
Corlicind prin lume - călătorii

Roma cu buget redus

Săptămâna asta, marți, am ajuns în orașul etern, convinsă de o colegă de birou. Ca mulți dintre voi probabil, eu aveam impresia că ai nevoie de o poală de bani pentru asta. Dar am descoperit că poți vizita Roma, cu buget redus.

Azi am să vă spun cum am reușit, iar în postările viitoare am să vă povestesc despre cum a fost la diferite atracții.