Categories
Corlicisime

Naşterea Legendei – Fântâna cascadă – prima parte

Trecuseră deja câteva luni de când Luana aflase că este piesa cheie a unei legende vechi de mii de ani. Dar nu se simţea deloc specială. În afara apucăturilor băieţilor  de a o speria uneori cu puterile, nici nu se întâmplase mare lucru între timp.

Se mutase de ceva timp în România, ţara din care fusese adoptată, în urmă cu mai bine de 10 ani. Nu mai era copilul blond, timid şi mut încă din seara în care vizase fântâni magice. Îşi dădea seama, abia acum, că poate micul ornament clipocitor din curtea părintească fusese, cumva, cea mai reală aventură a vieţii sale. Că atunci, de fapt, i se hotărâse destinul.

Era într- o excursie în Barcelona. Pentru că i se părea cel mai artistic oraş cu putinţă.

De ajuns, nu fusese greu. Găsise, pur şi simplu, o ofertă foarte avantajoasă la Agenţia de Turism Paralela 45.

Îl luase frumuşel pe Andrei, şi plecase. Din Cluj, unde Radu, ca de obicei, plecase voluntar în aventuri legate de medicină.

Habar nu avea, când a pus piciorul pe pământ Spaniol, că o simplă vacanţă în Barcelona îi va aduce o altă aventură. Era acolo doar ca să admire istoria, să vadă arta acolo, unde se născuse. Să poată mirosi picturi celebre, să atingă materialul rece al operelor lui Gaudi. Voia energia locului, simţea nevoia să se încarce pozitiv. Cumva, instinctul îi spunea că acela este locul pe care trebuia să îl viziteze, aşa cum musulmanii vizitează Mecca. Era o datorie pe care o avea, moral, faţă de propria naştere. O nevoie ancestrală de a se completa prin cunoaştere.

Vizitase deja Sagrada Familia, Casa Batllo, faimoasa Casă Vincens, Palatul Guell şi La Pedrera.

Urmau să vadă Parcul La Ciutadela. Au ajuns acolo cum nu se poate mai elegant, căci Andrei închiriase, cine ştie cum, o Impala. Pasiunile pentru maşini nu îl părăseau deloc. Ar fi fost dispus să stea la cort, şi să mănânce numai Fast Food, în schimbul garanţiei că va conduce o maşină de calitate, stilată, pe care să o simtă ca pe un bun prieten.

Au oprit la intrare, iar creţul a lăsat tacticos maşina şi a fugit spre un stand de dulciuri, de unde i-a luat în viteză o vată pe băţ. Avea grijă de ea ca un frate protector, şi nu uitase cât de mult îi place să savureze astfel de nimicuri când se plimbă.

Imediat ce a pus piciorul în parc, însă, a avut iarăşi sentimentul acela…nu ştia exact ce, dar CEVA avea să se întâmple. Barcelona era un oraş care să îţi dea trăiri intense, la asta se aştepta. Dar acum…acum nu mai era senzaţia de împlinire doar. Acum ştia că este ceva extrem de cunoscut în aer, simţea iarăşi panica amestecată cu siguranţă şi fascinaţie.

Îndreptă ochii spre cer. Când se întunecase atât?

Observând că Andrei se uită la ea uşor îngrijorat, zâmbi, şi păşi relaxat mai departe, fiind conştientă că sentimentul se afla totuşi în privirea ei, iar prietenul ei bun, care o iubea cum îşi iubea doar maşinile, îi citea sufletul perfect.

Gândurile deveniră mute când o văzu: Cascada fântână din parcul La Ciutadela. Părea, din nou, că timpul a stat în loc. De undeva, din gurile grifonilor, curgea din nou acea şuviţă argintie.

– Andrei, trebuie să îţi spun ceva…

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

Categories
Corlicisime

Nașterea Legendei – Cei cinci

Luana avea 21 de ani. Era o fată frumoasă, brunetă, cu ochi verzi. Ieșise de la cursuri, de câteva ore bune, și se plimba calmă pe malul Mediteranei. Se înserase de ceva timp, dar nici gând să se întoarcă acasă. Mergea fără țintă, pierdută în gânduri. Ușor, se apropie de ea Andrei. Îl știa de mai puțin de un an. Cârlionțatul brunet cu ochi verzi se strecurase în existența ei pe nevăzute și nesimțite:

– Știi, mă gândeam eu că am să te găsesc aici. Acasă nu…la bibliotecă nu…nici la clubul de antropologie…trebuia să fie plaja!

– Da…devin previzibilă…ce pot să spun?

Spre surprinderea ei, băiatul nu zâmbi. Părea îngrijorat.

– S-a întâmplat ceva?

– Nimic grav. Sau cel puțin așa sper. Vino cu mine.

-Bine dragă, dacă zici…

Se îndreptară spre Ford-ul Mustang roșu, din 67. O pasiune a lui pe care Luana o admira în secret, deși nu o spusese niciodată. Se simțea neliniștită. Andrei nu era un tip misterios. Și nici un vitezoman, ceea ce a speriat-o și mai mult. Mergeau pe un drum pe care nu mai merseseră niciodată, și care nici nu părea circulat des. Ceea ce a speriat-o și mai tare, a fost faptul ca fără avertisment, se îndreptară brusc spre o stâncă. Era atât de șocată, că nu putea vorbi.